Romanul „Enigma Otiliei” este un roman care ilustrează elemente ale esteticii realiste prin prezentarea critică a unor aspecte ale societăţii bucureştene de la inceputul secolului al XX-lea, prin tematica balzaciană a moştenirii şi a paternităţii, prin tehnica detaliului cu scopul creării impresiei de verosimilitate, prin caracterele determinate social şi prezenţa naratorului omniprezent, omniscient. Totodată, opera depăşeşte modelul francez prin elemente de modernitate cum ar fi ambiguitatea personajelor, interesul pentru procese psihice deviante, reflectarea poliedrică a aceluiaşi personaj în viziunea celorlalte, simţul critic al naratorului.
Enigma Otiliei nu este doar romanul vieţii unei familii bucureştene măcinate de dorinţa de îmbogăţire, ci mai ales un roman de dragoste, căci personajele ilustrează fie iubirea platonică precum Felix şi Otilia, fie căsătoria condiţionată material între Stănică Raţiu şi Olimpia, fie disperarea singurătăţii sau compromisul precum Aurica respectiv Georgeta.
În acest păienjeniş al degradării morale, iubirea dintre Felix şi Otilia reprezintă alternativa purităţii. Cei doi sunt personaje principale, Otilia ilstrând tipul cochetei, iar Felix pe cel al intelectualului în formare, singurul personaj rotund al operei.
Cei doi veri vitregi sunt orfani: Otilia este fiica soţiei de la care Giurgiuveanu a moştenit o importantă avere, iar Felix este nepotul de sânge al bătrânului, fiu al doctorului Sima, în urma decesului căruia Felix intră sub tutela unchiului. Statutul lor intelectual este precizat încă din incipit: Otilia studiază Conservatorul, iar Felix vine de la Iaşi pentru a studia în Bucureşti medicina, spre invidia Aglaei.
Deşi se cunosc din fotografiile din copilărie şi au avut şi o vagă corespondenţă, Felix se simte tulburat în prima scenă a romanului, când ajunge în casa lui Costache, de prezenţa fetei, singura de care se apropiase atât de mult cu excepţia mamei.
Portretul fetei este realizat prin ochii lui Felix, care nu înregistrează decât detalii fizice sumare: blondă, cu bucle, faţă măslinie, rochie cu volane, iar portretul lui Felix este realizat de narator, insistând tot asupra aspectului exterior: tânăr în uniformă de licean, atent, „faţa juvenilă şi prelungă, aproape feminină din pricina şuviţlor mari de păr”.
Cele două personaje sunt construite prin mijloace tradiţionale şi moderne. Astfel, ambiguitatea şi comportamentismul sunt tehnici care se regăsesc în portretizarea Otiliei, ţinând de estetica modernismului, întrucât naratorul refuză a explica gesturile fetei, a le însoţi de ilustrarea reflecţiilor personajului feminin, în timp ce Felix este caracterizat mai ales prin faptele şi atitudinile sale.
Cucerit de spontaneitatea, graţia şi feminitatea Otiliei, Felix se îndrăgosteşte, dar se simte stânjenit de familiaritatea fetei cu Pascalopol. Imatur şi stângaci, el îşi mărturiseşte mai întâi sentimentele printr-un bilet lăsat în camera Otiliei, pe care ulterior vrea să-l sustragă. Confuz deoarece Otilia nu pomeneşte nimic despre scrisoare, deşi o citise, Felix îi va declara dragostea în timpul vizitei la moşia lui Pascalopol, dar reacţia Otiliei îl deconcertează: ea nu îl respinge, dar nici nu îi încurajează pornirile, menţinând „enigma” alegerii ei între Felix şi Pascalopol. Plecarea cu acesta din urmă la Paris este un moment de derută petru Felix, care o pimeşte însă cu aceeaşi căldură sufletească la întoarcere.
Astfel, întreaga relaţie este descrisă exclusiv prin prisma reacţiilor lui Felix, cititorul găsind explicaţii pentru alegerea Otiliei abia în finalul romanului: după moartea lui Costache, Otilia părăseşte la scurt timp casa şi se căsătoreşte cu Pascalopol şi îi trimite lui Felix o carte poştală cu textul: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”. De altfel, discuţiile anterioare ale celor doi anticipă gestul fetei: Felix îi mărturisise visul de se realiza în profesie, unde nu ar fi suportat o poziţie superficială, inferioară, astfel încât ambiţia, perseverenţa, spiritul profund intelectual, aplicaţia către studiui sunt trăsăturile care întregesc portretul tânărului în formare, iar gestul Otiliei de a se căsători cu Pascalopol reflectă maturitatea ei, spiritul de sacrificiu în vederea împlinirii profesionale a lui Felix: O alege căsătoria cu Pascalopol nu neapărat pentru a-şi clarifica statutul material, ci mai ales deoarece este conştientă că firea ei capricioasă şi cochetă este nepotrivită viitorului pe care vrea să îl aibă Felix.
În concluzie, cuplul Felix-Otilia rămâne unul dintre cele mai tulburătoare din literatura română, prin sinceritatea şi caracterul platonic al sentimentelor, dar şi prin spiritul raţional care motivează neîmplinirea iubirii.
No comments:
Post a Comment