Wednesday 12 June 2013

Ion - Caracterizare de personaj

                    Personajul realist Ion este unul de referinţă în literatura română, concentrând tragica istorie a ţăranului ardelean din primele decenii ale secolului al XX-lea.
                    După aprecierea lui Eugen Lovinescu, "Ion este expresia instinctului de stăpânire a pământului, în slujba căruia pune o inteligenţă ascuţită, o cazuistică strânsă, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă", spre deosebire de George Călinescu ce consideră că "lăcomia lui de zestre e centrul lumii şi el cere cu inocenţă sfaturi dovedind o ingratitudine calmă... Nu din inteligenţă a ieşit ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse."
Ion este personajul titular şi central al romanului, dominând toate celelalte personaje care gravitează in jurul lui – Ana, Vasile Baciu, Florica, George.
                    Cele două părţi ale romanului – Glasul pământului şi Glasul iubirii – evidenţiază temele romanului, dar şi cele două femei din viaţa personajului – Ana şi Florica, reprezentând cele două obsesii ale acestuia: averea şi iubirea. Forţa acestora nu se manifestă simultan, ci succesiv, determinând conflictul exterior cu Vasile Baciu şi George Bulbuc.
                    Ion este un personaj complex ale cărui trăsături sunt contradictorii: viclenie şi naivitate, gingăşie şi brutalitate, insistenţă şi cinism. El reprezintă un personaj realist tipic pentru o categorie socială – ţăranul sărac care doreşte pământ. Personajul realist este determinat social şi are o psihologie complexă, urmărită în evoluţie. Ione este un exponent al ţărănimii prin dragostea pentru pământ, dar reprezintă o individualitate prin modul prin care-l obţine. Ion şi Vasile Baciu dobândesc pământul în acelaşi mod, dar comportamentul faţă de cea care le adusese pământ e diferit: Ion o face pe Ana de ruşinea satului înainte de nuntă, apoi umblă după nevasta lui George.
                    La începutul romanului i se constituie un portret favorabil. Deşi sărac, el este „iute şi harnic, ca mă-sa”, iubind munca: „ Munca îi era dragă, oricât ar fi fost de aspră”, şi pământul; „pământul îi era drag ca ochii din cap”. Lipsa pământului apare ca o nedreptate, iar dorinţa pătimaşă de a –l avea e motivată: „Toată isteţimea lui nu plăteşte o ceapă degerată, dacă n-are şi el pământ mult, mult…”
                    Isteţ, silitor şi cuminte, trezise simpatia învăţătorului , „a fost cel mai iubit elev al învăţătorului Herdelea, care mereu i-a bătut capul Glanetaşului să dea pe Ion la şcoala cea mare din Armadia, să-l facă domn”. Băiatul însă renunţă la carte pentru că se simţea „veşnic însoţit cu pământul”.
Flăcăii din sat îl ştiu impulsiv şi violent, de aceea e respectat de aceştia şi temut de lăutarii care cântă la comanda lui.
                    Insultat de Vasile Baciu în faţa satului, la horă, se simte ruşinat, mânios, şi doreşte să se răzbune. Vasile îi reproşează că umblă după fata lui, numindu-l „hoţ, sărăntoc, tâlhar”, fiindcă este sărac. Orgolios fiind, ideea de a avea pământ îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane. După bătaia cu George, preotul îl dojeneşte în biserică, iar Ion hotărăşte să fie cu adevărat „netrebnic”.
Lăcomia de pământ şi dorinţa de răzbunare se manifestă atunci când intră cu plugul pe locul lui Simion Lungu – „Inima îi tremura de bucurie că şi-a mărit averea”. Însă flăcăul îşi doreşte mai mult, găsind soluţia în căsătoria cu Ana. Întrebarea întâmplătoare a lui Titu, „Poţi să-l sileşti?” e luată ca o modalitate de a-l determina pe Baciu să-i dea pământul.
                    Ion îşi urzeşte cu meticulozitate şi pricepere planul seducerii Anei. Aşadar, setea pentru pământ este trăsătura dominantă a personalităţii sale, făcând din el un personaj memorabil prin aceea că întreaga sa energie este canalizată spre atingerea scopului de a avea pământ: "glasul pământului pătrundea năvalnic în sufletul flăcăului ca o chemare, copleşindu-l." Altă dată, Ion exclamă împătimit: "cât pământ, Doamne!."
Faţă de Ana se dovedeşte viclean: o seduce, apoi se înstrăinează, iar căsătoria o stabileşte Baciu când Ana era deja de râsul satului. Când tratează problema zestrei cu Vasile Baciu, Ion este "semeţ şi cu nasul în vânt", sfidător, conştient că deţine controlul absolut asupra situaţiei şi că-l poate sili să-i dea pământul la care atâta râvnise. Însă e naiv, crezând ca Baciu îi va da pământurile fără vreun act doveditor şi acum socrul său se arată viclean. După nuntă începe coşmarul Anei, bătută şi alungată pe rând, când de soţ, când de tată. În urma intervenţiei preotului, Baciu îi va da toate pământurile, la notar.
                    După ce planul îi reuşeşte datorită "inteligenţei ascuţite, vicleniei procedurale şi mai ales voinţei imense"(Lovinescu), Ion, într-un gest de adorare, sărută pământul, iar faţa "îi zâmbea cu o plăcere nesfârşită". Ion se vede "mare şi puternic ca un uriaş din basme care a biruit în lupte grele o ceată de balauri îngrozitori".
                    Când a luat-o pe Ana, Ion s-a însurat, de fapt, cu pământurile ei, nevasta devenind o povară jalnică şi incomodă. Capitolul "Nunta" îl surprinde pe Ion între cele două glasuri, devenite voci interioare, mai întâi "ce-ar fi oare dacă aş lua pe Florica şi am fugi amândoi în lume să scap de urâţenia asta", ca apoi, în clipa imediat următoare, să gândească în sine cu dispreţ "şi să rămân tot calic, pentru o muiere…”
Trăirile lui Ion în lupta dusă pentru a intra în stăpânirea pământurilor lui Vasile Baciu sunt cele mai diverse: de la brutalitate, violenţă, la prefăcătorie şi încântare. Călinescu afirma că "în planul creaţiei Ion este o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a împins-o Ia spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământ", ceea ce sugerează faptul că Ion este vinovat de propriul lui destin. Vinovată este însă şi societatea care determină o opoziţie între săraci şi bogaţi prin natura relaţiilor dintre oameni. însuşindu-şi pământul pe căi necinstite, Ion nu putea să supravieţuiască, sfârşitul lui fiind perfect motivat moral şi estetic.
                    Odată obţinut pământul, setea de avuţie se potoleşte. Brutalitatea faţă de Ana e înlocuită cu indiferenţă. Sinuciderea Anei şi moartea copilului nu-i mustră conştiinţa, aceştia reprezentând doar garanţia pământurilor, dovedind astfel, cinism. Acum reînvie patima pentru Florica.
Aşa cum râvnise la averea altuia, acum râvneşte la nevasta lui George. Tot prin viclenie se apropie şi de Florica, devenind prieten cu George în a cărui casă va putea intra oricând. Avertismentul Savistei aduce deznodământul implacabil: George îl ucide cu sapa pe Ion venit noaptea în curtea lui pentru Florica. Astfel, personajul este drastic pedepsit de autor, întrucât el se face vinovat de dezintegrare morală, răspunzător de viaţa Anei şi a copilului lor, tulburând liniştea unui cămin, liniştea unei întregi colectivităţi. După dramele consumate, viaţa satului îşi reia cursul normal, finalul romanului ilustrând sărbătoarea sfinţirii noii biserici, la care este adunat tot satul, iar drumul dinspre Pripas sugerează faptul că totul reintră în obişnuit.
                    Personajul este caracterizat direct ( de către narator, alte personaje, autocaracterizare) şi indirect (prin fapte, limbaj, relaţii cu alte personaje, gesturi, atitudine, vestimentaţie).
La început naratorul prezintă direct biografia personajului, iar pe parcursul romanului, câteva elemente de portret moral: „mândru şi mulţumit ca orice învingător, Ion simţea totuşi un gol ciudat în suflet”. Doamna Herdelea îl vede pe Ion „băiat cumsecade. E muncitor, e harnic, e săritor, e isteţ”, însă preotul Belciug – „eşti un stricat şi-un bătăuş ş-un om de nimic…te ţii mai deştept decât toţi, dar umbli numai după blestemăţii”.
                    Autocaracterizarea evidenţiază frământările sufleteşti prin monologul interior: „Mă moleşesc ca o babă năroadă. Parcă n-aş mai fi în stare să mă scutur de calicie…Las că-i bună Anuţa! Aş fi o nătăfleaţă să dau cu piciorul norocului pentru nişte vorbe”.
                    Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidenţiază trăsăturile personajului. Ion foloseşte un limbaj popular – a sta cu mâinile-n sân, a da cu piciorul norocului. Gesturile şi mimica îi trădează intenţiile: „Ion urmări din ochi pe Ana câteva clipe. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire şi un vicleşug neprefăcut”. Vestimentaţia îi reflectă condiţia socială de ţăran, iar numele devine emblematic.
Comportamentul său reflectă intenţiile faţă de celelalte personaje. La horă este tandru: „o strânge la piept pe Ana cu mai multă gingăşie, dar şi mai prelung, decât ceilalţi flăcăi”, apoi este batjocoritor, indiferent sau o loveşte „cu sânge rece”. Faţă de Vasile Baciu sau George Bulbuc adoptă atitudini diferite în funcţie de scopul urmărit: pământul sau femeia. Uneori e brutal chiar faţă de tatăl său pe care-l consideră vinovat pentru că i-a băut averea.
                    Relaţia fundamentală se stabileşte între protagonist şi un personaj simbolic: pământul. Iubeşte pământul mai presus de orice: „ Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil… De pe atunci i-a fost mai drag decât o mamă”. Renunţă la şcoală pentru că-i era drag „să fie veşnic însoţit cu pământul”. Renunţă la Florica, pe care o iubea, pentru că „toată fiinţa lui arde de dorul de avea pământ mult, cât mai mult…” . Pământul apare în ipostaza de ibovnică: „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrăţişeze huma, s-o crâmpoţească în sărutări. Întinse mâinile spre brazdele drepte, zgrunţuroase şi umede”. Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate : „Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor”. Prin muncă omul e înfrăţit cu lutul. În faţa uriaşului, se simte „mic şi slab, cât un vierme”, dar muncindu-l simte o mândrie de stăpân şi are iluzia că este „atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul”. Imensitatea îi trezeşte dorinţa de a poseda: „- Cât pământ, Doamne!”. Toate acţiunile lui se vor orienta spre a-l obţine, indiferent de mijloace.
                    Ion este un personaj romanesc memorabil, ipostază a omului teluric, dar supus destinului tragic de fi strivit de forţe mai presus de voinţa lui neînfrântă: pământul stihie şi legile nescrise ale satului tradiţional.

No comments:

Post a Comment